Psalmul 118:24

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!
Psalmul 118:24

Sunday 24 September 2017

Pisicuțe mărgelate, mâțe și mâțișoare

     Cineva m-a rugat să-i fac niște cercei funny, și-așa au apărut mâțele mele.
Sunt făcute tot din mărgele japoneze Toho, și chiar nu mă așteptam să iasă așa drăguțe.
Pentru persoanele care se tem de pisici negre, fac fără probleme și pe orice altă culoare.
Hehe, chiar am o prietenă pe FB care are o pisicuță albă cu un ochi albastru și unu verde. O să fac așa o pereche. Ce ziceți, merg drept la țintă cu ei sau nu?  😜
Fără prea multe cuvinte, voilà mâțucile mele, plus încă câteva perechi de cerceluți.
V-am pupat! 😘😘😘

Mâțulici



Vulpițe roz

Christmas is coming soon :P

Cap de lemn :D

Cercei cu piatra naturala, roșie

Cercei cu Amazonite

Tuesday 19 September 2017

Veselie întruchipată. 😊

           Cred ca am cel putin câteva seturi, fie croșetate cu ață, cu margele sau tricotate, pe care le-am denumit ”Veselie”, și asta pentru că pentru mine culoarea e sinonimă cu veselia. Dacă aș crede în vieți multiple, aș fi convinsă că într-o viață anterioară am fost papagal sau curcubeu. În alta cățel, clar! „Homo sapiens” nu știu dacă am mai fost, că parcă nu prea am experiență. Asta dacă aș crede în vieți multiple.

           Setul este compus dintr-un colier și două brățăruci, croșetate pe fir rezistent de bumbac, cu mărgele japoneze „toho”.
Culorile sunt: culorile curcubeului, ale primăverii 🌷, ale verii 🌞 pluuus ale toamnei 🍁🍂 și ale iernii ❄️❄️❄️. Așa, ca să acoperim toaate anotimpurile!
Mărgeaua mare, de la una dintre brățări este din piatră naturală, Amazonit. 💎
Închizătoarea colierului este pur și simplu frumoasă: o libelulă   și-o floricică. 


 

 

 

 

Vă pup!
P.S. Și un cadouaș muzical.




Friday 15 September 2017

Aventura mea la Oncologie - partea a II-a si ultima.

      Păi, așa cum e de înțeles, a fost o experiență traumatizantă, cap-coadă, de care Dumnezeu m-a trecut, nu cu bine ci cu foarte bine. Chistul meu nu a fost altceva decât un chist foarte mare cu o formă ciudată, amplasat într-un loc nepotrivit, motiv pentru care a fost interpretat inițial drept altceva.
Dumnezeu e bun și nu contenesc să spun asta, și să-i fiu recunoscătoare, pentru că totul putea fi altfel...
Totul a fost traumatizant începând cu drumul. Am plecat de acasă pe la 1 noaptea, ca să ajungem cât mai devreme în Cluj. Drumul a fost ca-n filmele de groază: deasupra șoselei plutea un strat de ceață, care venea în rotocoale. Mașina, care tocmai fusese în service, a început să scoată un zgomot urât, care din când în când se oprea, doar cât să ne păcălească, ca apoi să înceapă din nou. Aproape tot drumul am ascultat o singură melodie, care a rămas melodia mea de suflet.
Ajunși în Cluj, am găsit destul de repede Institutul, (pe-atunci nu cunoșteam mai deloc Clujul) dar am găsit foarte greu un loc de parcare, în apropiere. Am intrat înăuntru, la parter, la fișier. Eram noi și încă o doamnă, care era foarte bine informată, și ne-a spus că numai bine am ajuns, pentru că apoi o să fie cozi imense acolo. Așa a și fost.
     Doamna asta a mea, era foarte sigură pe ea, foarte înfiptă, părea foarte stăpână pe ea și pe situație, și spre deosebire de mine, era singură. Eram sigură că e o patroană, ceva. Avea ojă vișinie la unghii și mani/pedi proaspăt făcute, se vedea. Ne-am împrietenit imediat și așa am rămas până în ziua de azi: prietene. Vali, o să-i spunem așa, este unul dintre cei mai puternici oameni pe care i-am întâlnit în viață. Era foarte supărată pe doctorița la care mersese la control cu sfințenie, din 3 în 3 luni, și care a asigurat-o de fiecare dată că e totul ok cu nodulul de la sân, până acum, ultima dată când i-a spus că are cancer. Era singură pentru că meseria soțului ei e de așa natură încât e plecat cu lunile. Așa singură a trecut prin tot: operații, chimio, radiații (sau cum s-or numi), controale, analize. A luptat ca nimeni alta și a scăpat. Sunt convinsă că optimismul și firea ei bătăioasă au ajutat-o mult. Mai bine de un an, după operațiile noastre, am fost ca două surori. Vorbeam zilnic la telefon și eram la curent cu tot ce se întâmplă cu ea. Am petrecut Crăciunul și Revelionul împreună, pe... internet, ea într-un capăt de țară, eu în altul. Toate astea în condițiile în care am stat împreună în salon doar vreo 5 zile, și ne-am revăzut când eu am mers la control iar ea la a 2-a operație. În spital se leagă unele dintre cele mai trainice și adevărate prietenii, așa cred.
    Apoi vreau să vă povestesc despre Ildiko. Ildiko era foarte frumoasă, avea părul lung, și era cu câțiva ani mai mare ca mine. A venit la o zi-două după noi. Era împreună cu fiica ei de 18 ani. Ne-a tulburat povestea ei. A aflat că e bolnavă când era în ultimul stadiu. A scos credit și a mers în Ungaria la spital. Cei de acolo nu au vrut să îi facă nimic pentru că au spus că nu mai au ce face. Aici, cu chiu cu vai a primit-o un doctor, care chiar din prima zi a chemat-o pe fiica lui Ildi pe hol să îi spună ceva. După câteva minute, fiica intră plângând. Ildi o întreabă ce are, noi o întrebăm ce are iar ea ne răspunde: „Doctorul a zis că mai bine plecăm acasă pentru că nu mai are ce să îți facă.” Dar Ildi vroia să se facă bine, pentru că mai avea două fete, dintre care una la grădiniță, așa că a insistat să îi facă biopsie, ca să facă chimio și tot ce mai trebuie, poate-poate se face bine. Ildi vroia puncție, dar nimeni nu a ascultat-o și au tăiat-o. La vreo două zile, din cauza stresului a făcut și o semipareză, i s-a strâmbat gura... Fiica ei s-a întors acasă, pentru că Ildi odată internată, ea trebuia să stea singură la pensiunea unde aveau o cameră închiriată, și nu a vrut. Cred că mintea ei de copil vroia doar să fugă departe de atâta durere și suferință.
Ce o durea pe Ildi mai tare decât boala? Singurătatea și faptul că a fost respinsă. Tatăl fetiței ei mai mici, le părăsise. A venit la ea acasă în momentul în care a auzit că e bolnavă, să o vadă, dar speriatul a păstrat distanța. Probabil era printre ultimii pământeni care nu aflase că boala asta nu e transmisibilă... Asta a durut-o enorm. După câteva zile de spitalizare, Ildi a plecat, foarte slăbită și singură. D. a dus-o la gară. Am păstrat legătura. A făcut chimio, a încercat și un tratament alternativ, iar de ziua mea a murit. Fix de ziua mea.
      Apoi este Lucreția. Lucreția mai avusese boala cu câțiva ani în urmă, la un sân. Acum boala revenise la celelalt sân. În timp ce Lucreția era internată la Cluj, fiul ei se lupta cu aceeași boală, în Austria. O mamă e mamă în orice situație, îl încuraja și era tare pentru el, iar ea nu se plângea niciodată. Le auzeam conversațiile la telefon: „Da, dragul meu, ai dreptate, la tine e mult mai rău, mult mai complicat, la mine nu e cine știe ce. Am mai trecut eu prin asta!”. Fiul Lui Lucreția a murit în Austria iar ea a supraviețuit.
     Mai sunt atât de mulți oameni pe care i-am cunoscut în cele două săptămâni petrecute acolo, către care îmi zboară gândul din când în când.
Era o femeie tânără care venise să se opereze la sân și care era îngrozită, pentru că soțul ei murise în urmă cu câteva luni de cancer. Dumnezeu a ajutat-o și e bine.
 Era un cuplu: o femeie micuță cu soțul ei înalt, se plimbau des împreună pe holul lung. Ea nu mai avea păr, doar un fel de puf pe cap, iar el o mângâia tot timpul pe cap. Pe fața ei nu se mai citea nimic, pe fața lui era multă durere și deseori lacrimi.
Era alt cuplu: el stătea la pensiunea din apropiere, ea în spital. Venea zilnic la ea, dar venea băut. Probabil era modul lui de a face față problemei, dar pe ea o necăjea foarte tare.
Erau doi soți din Galați, învârstă. Ea era la a zecea operație și era convinsă că de data asta nu o să mai scape. Venise cu hainele de înmormântare în geamantat, ca să aibă cu ce o îmbrăca soțul ei după operație. Dumnezeu a ajutat-o și a plecat cu bine acasă, să se bucure de copii și nepoți. O vreme am păstrat legătura.
     Hai și una amuzantă: înainte de operație, cât încă eram apte, eu, Valeria și Lucreția, am ieși la plimbare în pijamale. Eram nebune și nu ne păsa. La urma urmei era posibil să murim, cum să ne mai pese de „ținută”.
Cu toată durerea și tristețea ce ne înconjura, am reușit să râdem, să glumim, să facem haz de necaz.
     Spitalul, cred că este printre puținele locuri unde poți vorbi deschis, și cei mai mulți oameni vorbesc, despre Dumnezeu. Uneori, cred că Dumnezeu e mai prezent într-un salon de spital decât într-o Biserică.
     Cel mai înfricoșător moment a fost cel de dinaintea anesteziei. Mi-am dat seama că eu, practic, n-o să mai fiu acolo sau că o să fiu complet neputincioasă. Mi-am dat seama că s-ar putea să nu mă mai trezesc. L-am rugat pe Dumnezeu să fie El acolo, și să mă vegheze. Mi-am întors privirea spre asistentă și am întrebat-o „O să fie bine, nu?”.
    Ce mă amuză, e povestea Valeriei, care a intrat în sala de operație în timp ce eu eram încă acolo, dar operația se terminase, bine-nțeles, și-mi spune că asistenta trăgea de chestia aia pe care o aveam în gură și pe care-mi încleștasem dinții, și striga „Mihaela, dă-i drumul! Hai, dă-i drumul!”.  M-am trezit la Reanimare și am început să plâng pentru că nu știam unde sunt și mă trecea groaznic de tare pișu! 😂
     Am foarte multe amintiri de acolo, și am învățat foarte mult. A fost o experiență care m-a schimbat complet. Poate cel mai important lucru pe care l-am învățat este acela că, oricât de iubiți am fi, oricât de mulți prieteni și oameni dragi am avea în jurul nostru, sunt momente în viață când rămâi singur. Singur cu Dumnezeu. De-asta e bine să-L cunoști, ca să poți să-L recunoști, să-I simți prezența, în clipele grele, de teamă și singurătate. Omul care-l are pe Dumnezeu, nu e niciodată singur.



Vă îmbrățișez cu drag!

Saturday 9 September 2017

Aventura mea la "Oncologie"

      Sincer, mi-a trebuit ceva timp să scriu cuvântul care începe cu „O” din titlu. Încă mi se face greață când îl pronunț. Mi se face pielea de găină când îl văd scris pe ușa unui cabinet.
      Întreaga poveste s-a petrecut acum mai bine de 5 ani, și nu știu ce mi-a venit să scriu despre asta, acum.
      Totul a pornit de la un banal chist ovarian de 3cm, care apoi a ajuns la 6 cm, apoi, la următorul control, la care am mers foarte încrezătoare, sigură fiind că am scăpat de el, mi s-a spus că are 10cm și că nu arată bine deloc. Doctorița mi-a spus că ar fi bine să-l chem și pe soțul meu în cabinet. Am înlemnit. Ne-a spus că, citez, „e un cancer plecat de pe loc” și că trebuie să merg cât mai repede la un control de specialitate în Cluj, Timișoara sau București, unde este mai convenabil pentru noi. Mi-a mai spus că dacă mă hotătăsc pentru Cluj, îmi dă numărul de telefon al unui medic foarte bun, plecat de la noi, din Vale, căruia dacă îi spun că sunt de aici, mă va primi. Cuvintele ei au căzut ca un trăznet.
Îmi aduc aminte cu ce eram îmbrăcată, îmi aduc aminte vremea din ziua aia: era soare, era frumos, îmi amintesc cu ce prieteni ne-am întâlnit, îmi aduc aminte totul ca și cum ar fi fost ieri. La întoarcere, eram dărâmată. Nu-mi amintesc dacă am plâns sau nu, dar știu că tot drumul, pe mașină, mă gândeam cum  să-i dau lui Ale vestea asta. Aveam senzația aia stranie că visez, că privesc totul din afară și că ceea ce se întâmplă nu poate fi real. În mintea mea, brusc, s-a făcut liniște. L-am rugat pe D. să nu-mi spună nimic. Să tacă.
      Îmi amintesc de seara aia. Ne-am rugat toți trei. M-am rugat și atunci chiar am plâns. Am plâns ca un copil. I-am spus lui Dumnezeu că nu înțeleg de ce mă trece prin asta, dar că-L rog din tot sufletul, dacă tot trebuie să o fac, să fie cu mine, să fie peste tot cu mine, să mă ajute și să nu mă lase.
Negam cu vehemență prezența acelei boli în corpul meu și refuzam cu încăpățânare să cred că o am. Eram hotărâtă să nu o am.
      A doua zi l-am suna pe Doctor. Mi-a răspuns, i-am spus care-i problema și mi-a spus să vin săptămâna viitoare, marți.
      Acum eram mai liniștită. Știam că până marți pot fi fericită. Până marți sunt acasă. Până marți sunt cu ai mei, în casa mea, în patul meu. Până marți sigur-sigur nu am cancer. Până marți pot să mă bucur, de marți în colo... vedem. Prezentul era frumos: era primăvară, era soare și vreme bună, aveam un soț și un copil frumoși și buni, un cățel ca niciunul altul, nu mă durea nimic, mă simțeam bine. În „prezent” aveam tot. Poate ziua de marți nu o să vină niciodată. Nici nu s-a născut încă.
      Au fost singurele zile din viața mea în care am știut cu adevărat ce înseamnă să trăiești clipa, să trăiești în prezent, să fii ancorat puternic în prezent. Singura perioadă din viața mea în care pur și simplu trecutul și viitorul nu existau. Trecutul nu mai conta absolut deloc, iar viitorul nu mă ademenea deloc. Nu știu dacă o să mă credeți sau nu, dar au fost zile fericite. Mi-am petrecut cel mai mult timp pe-afară, cu Ale și cu D. M-am bucurat de soare, de parcuri, de bănci. De fiecare masă pe care am luat-o împreună și de fiecare îmbucătură de mâncare. M-am îmbrăcat fix cum am avut chef, fără să-mi pese.
      Mi-am dat seama că fiecare dimineață în care deschid ochii, e a mea. A mea! Fiecare zi în care Dumnezeu mă trezește, e a mea. Fiecare oră, fiecare clipă. Nu a vecinilor, nu a colegilor, nici a societății, nici a neamurilor, nici măcar a soțului meu. E viața mea, darul lui Dumnezeu pentru mine, și trebuie să o trăiesc cum consider eu că e bine, și singurul către care trebuie să privesc ca să văd dacă e bine sau e rău ce fac, e doar Dumnezeu.
     Iar pe El, pe Dumnezeu, L-am simțit atât de aproape, cum nu L-am mai simțit din copilărie. Îi simțeam prezența la fiecare pas, oriunde. Aveam senzația că dacă întind mâna rapid, pe neașteptate, L-aș putea atinge, atât e de aproape. Pe El: Cel mai bun, Cel mai iubitor, Cel mai milostiv, Cel mai puternic, Cel care face miracole.



Sper să revin și cu continuarea. Curând, nu peste cinci ani. 🙃

Thursday 7 September 2017

Ella + Regimul Ohsawa = eșec total

    Cred că am aflat despre regimul Ohsawa în urmă cu vreo 4-5 ani, și-mi doream să-l încerc încă de atunci.  Mi-a reamintit de el cineva pe Facebook, și cum până acum nu a fost nicodată momentul potrivit să-l țin, ce moment putea fi mai bun decât momentul în care am rămas singură acasă și nu trebuie să gătesc pentru nimeni? Știți deja că-mi vin fel de fel de idei când rămân singură.
Se spune despre regimul acesta (și cred că e adevărat) că aduce foarte multe beneficii, printre care: detoxifică organismul, îl reechilibrează, scade colesterolul și multe altele. La un simplu search veți găsi o mulțime de site-uri cu informații.
     Mi se părea relativ simplu de urmat, pentru că poți mânca pe săturate. Mei, hrișcă, orez, grâu și sare grunjoasă, astea sunt alimentele permise. Mi-am făcut eu calculul: orezul nu e preferatul meu dar merge; hrișca e atât de lăudată de colegele mele din Basarabia încât sigur trebuie să fie bună, grâul... e grâu iar meiul, cică-l mâncau dacii, făceau mămăligă din el, deci trebuie să fie ceva de capul lui. Rețete sunt multe, tot pe net. Am pornit voinicește spre primul magazin de produse naturiste și mi-am cumpărat de toate.
Ca să  nu vă țin în suspans, am rezistat doar două zile din zece. Și am aflat chestii despre mine care nu-mi plac. A fost ca o palmă.
     Am citit experiențele altor persoane care au ținut regimul și mi se părea ciudat că au avut pofte în primele 2-3 zile. Eram convinsă că mie n-o să mi se întâmple, pentru că eu nu-s pofticioasă. Până nu o să încercați un regim din acesta cu hrană cu gust fad, nu o să vă dați seama ce binecuvântare e mâncarea pe care o mâncăm, ce privilegiu să poți mânca fructe și legume, să bei o cană de ceai aromat, să mănânci o supă gustoasă. Mi-am dat seama că de multe ori mănânc că mi-e poftă, de una sau de alta, nicidecum foame. Mi-am dat seama că mănânc mult prea repede, și nu pentru că mi-e foarte foame, ci pentru că îmi place gustul mâncării și sunt lacomă. Nu savurez deloc mâncarea! De ce, oricât de foame mi-a fost, terciul de hrișcă sau grâu nu l-am mâncat foarte repede? Pentru că mâncam de foame, să-mi satisfac o necesitate fiziologică, nu pentru că îmi plăcea.
   În prima zi am mâncat turtițe din grâu, cremă (vorba vine) de orez, fiertură de hrișcă, sărățele din făină integrală și apăăăă, care era cea mai bună! La sfârșitul primei zile, visam la o supă de legume: caldă, colorată, gustoasă. Și o tocăniță cu multă ceapă.😋
Foame nu mi-a fost deloc, doar poftă. Cerealele acelea sunt foarte hrănitoare, deși am mâncat cantități mici. Hrișca nu îmi place deloc. Nici meiul. Sper să nu se supere dacii pe mine! Nici basarabenii.
     A doua zi dimineață nu-mi era foame deloc, deși de felul meu mă cam trezesc cu foamea-n gât, vorba românului. Cafeaua nu e admisă în regim, și am avut grijă să nici nu am vreun strop în casă, ca să nu fiu ispitită, dar tânjeam să beau ceva cald așa că am băut o cană de apă caldă (chiar mai spunea cineva că a băut apă caldă de dorul ceaiului). Știu că sună cam aiuristic ca din prima zi să-ți fie greu fără mâncarea cu care ești obișnuit, și că poate ar părea mai logic ca aceste „doruri” să apară după câteva zile de mâncat doar cereale, dar e ceva ce nu se poate înțelege decât dacă încerci pe pielea ta.
În ziua aceea am avut de umblat pe la spital ca să-mi fac controlul necesar pentru preschimbarea permisului, iar spitalul cu pricina e la 20 km depărtare, pentru că la noi la spital, pe lângă multe altele, nu avem nici neurolog. Conștientă fiind că dacă mi se face foame n-o pot stâmpăra cu un covrig sau altceva, mi-am luat câteva turtițe de grâu cu mine și o sticlă cu apă. Toată treaba cu spitalul a durat muuuult mai mult decât mi-am imaginat. Plecată de la 7 dimineața de acasă, m-am întors doar pe la 3 după-masă. Am moflăit eu vreo două turtițe dar numai cu gândul la gustul lor îmi trecea foamea. M-a apucat o durere cruntă de cap, iar când am ajuns acasă m-am aruncat în pat și am adormit direct. În viața mea nu m-a durut capul ATÂT de tare. Seara mi-am făcut o supă super simpă de legume, gândindu-mă că o să mă scape de durerea de cap. Nici vorbă. Doar a doua zi dimineața am scăpat de ea. Capul m-a durut că am mâncat foarte târziu și insuficient. Dacă eram acasă, și mâncam o fiertură, cu siguranță n-avem nimic.
Așa s-a încheiat regimul meu!
     A fost ca o „trezire”. M-a făcut conștientă de multe lucruri pe care nu aș vrea să le uit. Îmi imaginez câte poți învăța despre tine dacă îl ții toate cele zece zile!  Mi-am dat seama, printre altele, cât de nerecunoscătoare sunt când mă plâng că... „aș mânca da' nu știu ce” sau când mă văicăresc că „m-am săturat! nu mai știu ce să fac de mâncare!”. Până acum n-am fost conștientă cu adevărat de mulțimea de arome și gusturi, de toate bunătățile cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu. Acum privesc altfel mâncarea. După doar 2 zile.
     Poate cândva o să încerc să-l țin din nou, dar momentan, mi se face rău doar când deschid ușa dulăpiorului în care sunt depozitate pungile cu cerealele respective.
Ca să reușesc, cred că ar trebui să fiu foarte motivată, hotărâtă, și să stau foarte bine cu moralul. Acum, știind despre ce e vorba, poate mi-ar fi mai ușor, dar neapărat cu niște antrenament psihic înainte. 🙃 Pe de altă parte, avân deja un eșec la activ, s-ar putea să fie mai greu să încerc din nou. Cred că aș putea ține o dietă cu legume fierte. Există? Sau legume fierte și compot. 😂
Am citit relatarea cuiva care l-a ținut de 4 ori!!! Tot respectul! Altcineva l-a ținut 5 zile. Mai multe persoane au reușit zece zile. Deci, se poate. Beneficiile sunt multiple. Voință de fier să fie!


Saturday 2 September 2017

Stropi de Toamnă

          Printre borcane de compot (de struguri, azi), borcane cu zarzavat pentru ciorbe și-alte de-astea -activitate pentru care am dezvoltat o reală pasiune, am strecurat și niște mărgele. Nu în borcane, pe lângă. 😜
Modelul și culorile pentru acest set mi-au venit în minte într-o seară, în timp ce citeam... coperta unei cărți. Așa zice fie-mea atunci când cad pe gânduri cu o carte în mână și uit complet să citesc. Ba mai rău, uneori adorm!

Dimineața următoare m-am și pus să-mi „desenez” modelul la care am visat cu o seară în urmă.
Mi-am comandat apoi mărgeluțele. Cele aurii și cele culoarea bronzului au fost mai scumpe si am comandat cantitati mai mici. Au fost ambalate în punguțe foarte mici, care au fost băgate împreună în altă punguță și, nu îmi explic cum, ambele punguțe au ajuns cu fundul spart iar mărgelele amestecate. Când am văzut... și știam ce mă așteaptă... Am căutat rapid aripa Reginei furnicilor, aia din Harap-Alb, ca să îi dau foc, dar n-am găsit-o. Oi fi rătăcit-o prin cutia cu scule așa că a trebuit să aleg mărgelele singură.
Apropo,mărgeluțele aurii se numesc ”starlight”. Fain, nu? Cred că ar fi un nume frumos pentru o fată. Sau o pisică. 🙈
Într-o zi, când am avut timp, m-am pus să înșir mărgelele. Eu le înșir toate odată, toate n-șpe mii și, culmea! nu mă încurc decât foarte, foarte rar. La setul ăsta n-am bucșit niciodată. Există modalități de a îndrepta bucșelile ca și cum nici nu s-ar fi întâmplat, dar e bătaie de cap, așa că mai bine nu.
Apoi a început distracția: croșetatul mărgelelor. M-am oprit după vreo 70 de rânduri pentru că a trebuit să fac colierele acelea din bumbac și niște cerceluși. Apoi au intervenit altele, și altele, și altele, și doar alaltăieri am reușit să termin de croșetat colierul și brățara. Apoi, ca de obicei, am amânat momentul montării căpăcelelor și a închizătorilor, pentru că aia nu e tocmai partea mea preferată. Nu mă întrebați ”Honey, but why?” că nu știu. :)
Acum sunt pregătită să vă arăt rezultatul final.
Mie îmi plac tare mult. Ca de fiecare dată, ultimele făcute sunt preferatele mele. Până la următoarele.

 

 

Mărgelele aurii nu sunt metalice, cum ar părea. Sunt tot toho, de sticlă.

 

 


 Vă plac? Văăă plac?? Iar o voce răspunde din depărtările Internetului: „There are noooo pending comments! ments! ments! meeents!”, cu ecou. :))
Mă-ntorc la ale mele deși, la ora asta, 6.31- sâmbătă seara, cine mai are chef de treabă? 

Vă pup cu drag!
Dacă vă place setul, contactați-mă!  

Pupicei,
ella