Psalmul 118:24

Aceasta este ziua pe care a făcut-o Domnul: să ne bucurăm şi să ne veselim în ea!
Psalmul 118:24

Tuesday, 19 September 2017

Veselie întruchipată. 😊

           Cred ca am cel putin câteva seturi, fie croșetate cu ață, cu margele sau tricotate, pe care le-am denumit ”Veselie”, și asta pentru că pentru mine culoarea e sinonimă cu veselia. Dacă aș crede în vieți multiple, aș fi convinsă că într-o viață anterioară am fost papagal sau curcubeu. În alta cățel, clar! „Homo sapiens” nu știu dacă am mai fost, că parcă nu prea am experiență. Asta dacă aș crede în vieți multiple.

           Setul este compus dintr-un colier și două brățăruci, croșetate pe fir rezistent de bumbac, cu mărgele japoneze „toho”.
Culorile sunt: culorile curcubeului, ale primăverii 🌷, ale verii 🌞 pluuus ale toamnei 🍁🍂 și ale iernii ❄️❄️❄️. Așa, ca să acoperim toaate anotimpurile!
Mărgeaua mare, de la una dintre brățări este din piatră naturală, Amazonit. 💎
Închizătoarea colierului este pur și simplu frumoasă: o libelulă   și-o floricică. 


 

 

 

 

Vă pup!
P.S. Și un cadouaș muzical.




Friday, 15 September 2017

Aventura mea la Oncologie - partea a II-a si ultima.

      Păi, așa cum e de înțeles, a fost o experiență traumatizantă, cap-coadă, de care Dumnezeu m-a trecut, nu cu bine ci cu foarte bine. Chistul meu nu a fost altceva decât un chist foarte mare cu o formă ciudată, amplasat într-un loc nepotrivit, motiv pentru care a fost interpretat inițial drept altceva.
Dumnezeu e bun și nu contenesc să spun asta, și să-i fiu recunoscătoare, pentru că totul putea fi altfel...
Totul a fost traumatizant începând cu drumul. Am plecat de acasă pe la 1 noaptea, ca să ajungem cât mai devreme în Cluj. Drumul a fost ca-n filmele de groază: deasupra șoselei plutea un strat de ceață, care venea în rotocoale. Mașina, care tocmai fusese în service, a început să scoată un zgomot urât, care din când în când se oprea, doar cât să ne păcălească, ca apoi să înceapă din nou. Aproape tot drumul am ascultat o singură melodie, care a rămas melodia mea de suflet.
Ajunși în Cluj, am găsit destul de repede Institutul, (pe-atunci nu cunoșteam mai deloc Clujul) dar am găsit foarte greu un loc de parcare, în apropiere. Am intrat înăuntru, la parter, la fișier. Eram noi și încă o doamnă, care era foarte bine informată, și ne-a spus că numai bine am ajuns, pentru că apoi o să fie cozi imense acolo. Așa a și fost.
     Doamna asta a mea, era foarte sigură pe ea, foarte înfiptă, părea foarte stăpână pe ea și pe situație, și spre deosebire de mine, era singură. Eram sigură că e o patroană, ceva. Avea ojă vișinie la unghii și mani/pedi proaspăt făcute, se vedea. Ne-am împrietenit imediat și așa am rămas până în ziua de azi: prietene. Vali, o să-i spunem așa, este unul dintre cei mai puternici oameni pe care i-am întâlnit în viață. Era foarte supărată pe doctorița la care mersese la control cu sfințenie, din 3 în 3 luni, și care a asigurat-o de fiecare dată că e totul ok cu nodulul de la sân, până acum, ultima dată când i-a spus că are cancer. Era singură pentru că meseria soțului ei e de așa natură încât e plecat cu lunile. Așa singură a trecut prin tot: operații, chimio, radiații (sau cum s-or numi), controale, analize. A luptat ca nimeni alta și a scăpat. Sunt convinsă că optimismul și firea ei bătăioasă au ajutat-o mult. Mai bine de un an, după operațiile noastre, am fost ca două surori. Vorbeam zilnic la telefon și eram la curent cu tot ce se întâmplă cu ea. Am petrecut Crăciunul și Revelionul împreună, pe... internet, ea într-un capăt de țară, eu în altul. Toate astea în condițiile în care am stat împreună în salon doar vreo 5 zile, și ne-am revăzut când eu am mers la control iar ea la a 2-a operație. În spital se leagă unele dintre cele mai trainice și adevărate prietenii, așa cred.
    Apoi vreau să vă povestesc despre Ildiko. Ildiko era foarte frumoasă, avea părul lung, și era cu câțiva ani mai mare ca mine. A venit la o zi-două după noi. Era împreună cu fiica ei de 18 ani. Ne-a tulburat povestea ei. A aflat că e bolnavă când era în ultimul stadiu. A scos credit și a mers în Ungaria la spital. Cei de acolo nu au vrut să îi facă nimic pentru că au spus că nu mai au ce face. Aici, cu chiu cu vai a primit-o un doctor, care chiar din prima zi a chemat-o pe fiica lui Ildi pe hol să îi spună ceva. După câteva minute, fiica intră plângând. Ildi o întreabă ce are, noi o întrebăm ce are iar ea ne răspunde: „Doctorul a zis că mai bine plecăm acasă pentru că nu mai are ce să îți facă.” Dar Ildi vroia să se facă bine, pentru că mai avea două fete, dintre care una la grădiniță, așa că a insistat să îi facă biopsie, ca să facă chimio și tot ce mai trebuie, poate-poate se face bine. Ildi vroia puncție, dar nimeni nu a ascultat-o și au tăiat-o. La vreo două zile, din cauza stresului a făcut și o semipareză, i s-a strâmbat gura... Fiica ei s-a întors acasă, pentru că Ildi odată internată, ea trebuia să stea singură la pensiunea unde aveau o cameră închiriată, și nu a vrut. Cred că mintea ei de copil vroia doar să fugă departe de atâta durere și suferință.
Ce o durea pe Ildi mai tare decât boala? Singurătatea și faptul că a fost respinsă. Tatăl fetiței ei mai mici, le părăsise. A venit la ea acasă în momentul în care a auzit că e bolnavă, să o vadă, dar speriatul a păstrat distanța. Probabil era printre ultimii pământeni care nu aflase că boala asta nu e transmisibilă... Asta a durut-o enorm. După câteva zile de spitalizare, Ildi a plecat, foarte slăbită și singură. D. a dus-o la gară. Am păstrat legătura. A făcut chimio, a încercat și un tratament alternativ, iar de ziua mea a murit. Fix de ziua mea.
      Apoi este Lucreția. Lucreția mai avusese boala cu câțiva ani în urmă, la un sân. Acum boala revenise la celelalt sân. În timp ce Lucreția era internată la Cluj, fiul ei se lupta cu aceeași boală, în Austria. O mamă e mamă în orice situație, îl încuraja și era tare pentru el, iar ea nu se plângea niciodată. Le auzeam conversațiile la telefon: „Da, dragul meu, ai dreptate, la tine e mult mai rău, mult mai complicat, la mine nu e cine știe ce. Am mai trecut eu prin asta!”. Fiul Lui Lucreția a murit în Austria iar ea a supraviețuit.
     Mai sunt atât de mulți oameni pe care i-am cunoscut în cele două săptămâni petrecute acolo, către care îmi zboară gândul din când în când.
Era o femeie tânără care venise să se opereze la sân și care era îngrozită, pentru că soțul ei murise în urmă cu câteva luni de cancer. Dumnezeu a ajutat-o și e bine.
 Era un cuplu: o femeie micuță cu soțul ei înalt, se plimbau des împreună pe holul lung. Ea nu mai avea păr, doar un fel de puf pe cap, iar el o mângâia tot timpul pe cap. Pe fața ei nu se mai citea nimic, pe fața lui era multă durere și deseori lacrimi.
Era alt cuplu: el stătea la pensiunea din apropiere, ea în spital. Venea zilnic la ea, dar venea băut. Probabil era modul lui de a face față problemei, dar pe ea o necăjea foarte tare.
Erau doi soți din Galați, învârstă. Ea era la a zecea operație și era convinsă că de data asta nu o să mai scape. Venise cu hainele de înmormântare în geamantat, ca să aibă cu ce o îmbrăca soțul ei după operație. Dumnezeu a ajutat-o și a plecat cu bine acasă, să se bucure de copii și nepoți. O vreme am păstrat legătura.
     Hai și una amuzantă: înainte de operație, cât încă eram apte, eu, Valeria și Lucreția, am ieși la plimbare în pijamale. Eram nebune și nu ne păsa. La urma urmei era posibil să murim, cum să ne mai pese de „ținută”.
Cu toată durerea și tristețea ce ne înconjura, am reușit să râdem, să glumim, să facem haz de necaz.
     Spitalul, cred că este printre puținele locuri unde poți vorbi deschis, și cei mai mulți oameni vorbesc, despre Dumnezeu. Uneori, cred că Dumnezeu e mai prezent într-un salon de spital decât într-o Biserică.
     Cel mai înfricoșător moment a fost cel de dinaintea anesteziei. Mi-am dat seama că eu, practic, n-o să mai fiu acolo sau că o să fiu complet neputincioasă. Mi-am dat seama că s-ar putea să nu mă mai trezesc. L-am rugat pe Dumnezeu să fie El acolo, și să mă vegheze. Mi-am întors privirea spre asistentă și am întrebat-o „O să fie bine, nu?”.
    Ce mă amuză, e povestea Valeriei, care a intrat în sala de operație în timp ce eu eram încă acolo, dar operația se terminase, bine-nțeles, și-mi spune că asistenta trăgea de chestia aia pe care o aveam în gură și pe care-mi încleștasem dinții, și striga „Mihaela, dă-i drumul! Hai, dă-i drumul!”.  M-am trezit la Reanimare și am început să plâng pentru că nu știam unde sunt și mă trecea groaznic de tare pișu! 😂
     Am foarte multe amintiri de acolo, și am învățat foarte mult. A fost o experiență care m-a schimbat complet. Poate cel mai important lucru pe care l-am învățat este acela că, oricât de iubiți am fi, oricât de mulți prieteni și oameni dragi am avea în jurul nostru, sunt momente în viață când rămâi singur. Singur cu Dumnezeu. De-asta e bine să-L cunoști, ca să poți să-L recunoști, să-I simți prezența, în clipele grele, de teamă și singurătate. Omul care-l are pe Dumnezeu, nu e niciodată singur.



Vă îmbrățișez cu drag!

Saturday, 9 September 2017

Aventura mea la "Oncologie"

      Sincer, mi-a trebuit ceva timp să scriu cuvântul care începe cu „O” din titlu. Încă mi se face greață când îl pronunț. Mi se face pielea de găină când îl văd scris pe ușa unui cabinet.
      Întreaga poveste s-a petrecut acum mai bine de 5 ani, și nu știu ce mi-a venit să scriu despre asta, acum.
      Totul a pornit de la un banal chist ovarian de 3cm, care apoi a ajuns la 6 cm, apoi, la următorul control, la care am mers foarte încrezătoare, sigură fiind că am scăpat de el, mi s-a spus că are 10cm și că nu arată bine deloc. Doctorița mi-a spus că ar fi bine să-l chem și pe soțul meu în cabinet. Am înlemnit. Ne-a spus că, citez, „e un cancer plecat de pe loc” și că trebuie să merg cât mai repede la un control de specialitate în Cluj, Timișoara sau București, unde este mai convenabil pentru noi. Mi-a mai spus că dacă mă hotătăsc pentru Cluj, îmi dă numărul de telefon al unui medic foarte bun, plecat de la noi, din Vale, căruia dacă îi spun că sunt de aici, mă va primi. Cuvintele ei au căzut ca un trăznet.
Îmi aduc aminte cu ce eram îmbrăcată, îmi aduc aminte vremea din ziua aia: era soare, era frumos, îmi amintesc cu ce prieteni ne-am întâlnit, îmi aduc aminte totul ca și cum ar fi fost ieri. La întoarcere, eram dărâmată. Nu-mi amintesc dacă am plâns sau nu, dar știu că tot drumul, pe mașină, mă gândeam cum  să-i dau lui Ale vestea asta. Aveam senzația aia stranie că visez, că privesc totul din afară și că ceea ce se întâmplă nu poate fi real. În mintea mea, brusc, s-a făcut liniște. L-am rugat pe D. să nu-mi spună nimic. Să tacă.
      Îmi amintesc de seara aia. Ne-am rugat toți trei. M-am rugat și atunci chiar am plâns. Am plâns ca un copil. I-am spus lui Dumnezeu că nu înțeleg de ce mă trece prin asta, dar că-L rog din tot sufletul, dacă tot trebuie să o fac, să fie cu mine, să fie peste tot cu mine, să mă ajute și să nu mă lase.
Negam cu vehemență prezența acelei boli în corpul meu și refuzam cu încăpățânare să cred că o am. Eram hotărâtă să nu o am.
      A doua zi l-am suna pe Doctor. Mi-a răspuns, i-am spus care-i problema și mi-a spus să vin săptămâna viitoare, marți.
      Acum eram mai liniștită. Știam că până marți pot fi fericită. Până marți sunt acasă. Până marți sunt cu ai mei, în casa mea, în patul meu. Până marți sigur-sigur nu am cancer. Până marți pot să mă bucur, de marți în colo... vedem. Prezentul era frumos: era primăvară, era soare și vreme bună, aveam un soț și un copil frumoși și buni, un cățel ca niciunul altul, nu mă durea nimic, mă simțeam bine. În „prezent” aveam tot. Poate ziua de marți nu o să vină niciodată. Nici nu s-a născut încă.
      Au fost singurele zile din viața mea în care am știut cu adevărat ce înseamnă să trăiești clipa, să trăiești în prezent, să fii ancorat puternic în prezent. Singura perioadă din viața mea în care pur și simplu trecutul și viitorul nu existau. Trecutul nu mai conta absolut deloc, iar viitorul nu mă ademenea deloc. Nu știu dacă o să mă credeți sau nu, dar au fost zile fericite. Mi-am petrecut cel mai mult timp pe-afară, cu Ale și cu D. M-am bucurat de soare, de parcuri, de bănci. De fiecare masă pe care am luat-o împreună și de fiecare îmbucătură de mâncare. M-am îmbrăcat fix cum am avut chef, fără să-mi pese.
      Mi-am dat seama că fiecare dimineață în care deschid ochii, e a mea. A mea! Fiecare zi în care Dumnezeu mă trezește, e a mea. Fiecare oră, fiecare clipă. Nu a vecinilor, nu a colegilor, nici a societății, nici a neamurilor, nici măcar a soțului meu. E viața mea, darul lui Dumnezeu pentru mine, și trebuie să o trăiesc cum consider eu că e bine, și singurul către care trebuie să privesc ca să văd dacă e bine sau e rău ce fac, e doar Dumnezeu.
     Iar pe El, pe Dumnezeu, L-am simțit atât de aproape, cum nu L-am mai simțit din copilărie. Îi simțeam prezența la fiecare pas, oriunde. Aveam senzația că dacă întind mâna rapid, pe neașteptate, L-aș putea atinge, atât e de aproape. Pe El: Cel mai bun, Cel mai iubitor, Cel mai milostiv, Cel mai puternic, Cel care face miracole.



Sper să revin și cu continuarea. Curând, nu peste cinci ani. 🙃

Thursday, 7 September 2017

Ella + Regimul Ohsawa = eșec total

    Cred că am aflat despre regimul Ohsawa în urmă cu vreo 4-5 ani, și-mi doream să-l încerc încă de atunci.  Mi-a reamintit de el cineva pe Facebook, și cum până acum nu a fost nicodată momentul potrivit să-l țin, ce moment putea fi mai bun decât momentul în care am rămas singură acasă și nu trebuie să gătesc pentru nimeni? Știți deja că-mi vin fel de fel de idei când rămân singură.
Se spune despre regimul acesta (și cred că e adevărat) că aduce foarte multe beneficii, printre care: detoxifică organismul, îl reechilibrează, scade colesterolul și multe altele. La un simplu search veți găsi o mulțime de site-uri cu informații.
     Mi se părea relativ simplu de urmat, pentru că poți mânca pe săturate. Mei, hrișcă, orez, grâu și sare grunjoasă, astea sunt alimentele permise. Mi-am făcut eu calculul: orezul nu e preferatul meu dar merge; hrișca e atât de lăudată de colegele mele din Basarabia încât sigur trebuie să fie bună, grâul... e grâu iar meiul, cică-l mâncau dacii, făceau mămăligă din el, deci trebuie să fie ceva de capul lui. Rețete sunt multe, tot pe net. Am pornit voinicește spre primul magazin de produse naturiste și mi-am cumpărat de toate.
Ca să  nu vă țin în suspans, am rezistat doar două zile din zece. Și am aflat chestii despre mine care nu-mi plac. A fost ca o palmă.
     Am citit experiențele altor persoane care au ținut regimul și mi se părea ciudat că au avut pofte în primele 2-3 zile. Eram convinsă că mie n-o să mi se întâmple, pentru că eu nu-s pofticioasă. Până nu o să încercați un regim din acesta cu hrană cu gust fad, nu o să vă dați seama ce binecuvântare e mâncarea pe care o mâncăm, ce privilegiu să poți mânca fructe și legume, să bei o cană de ceai aromat, să mănânci o supă gustoasă. Mi-am dat seama că de multe ori mănânc că mi-e poftă, de una sau de alta, nicidecum foame. Mi-am dat seama că mănânc mult prea repede, și nu pentru că mi-e foarte foame, ci pentru că îmi place gustul mâncării și sunt lacomă. Nu savurez deloc mâncarea! De ce, oricât de foame mi-a fost, terciul de hrișcă sau grâu nu l-am mâncat foarte repede? Pentru că mâncam de foame, să-mi satisfac o necesitate fiziologică, nu pentru că îmi plăcea.
   În prima zi am mâncat turtițe din grâu, cremă (vorba vine) de orez, fiertură de hrișcă, sărățele din făină integrală și apăăăă, care era cea mai bună! La sfârșitul primei zile, visam la o supă de legume: caldă, colorată, gustoasă. Și o tocăniță cu multă ceapă.😋
Foame nu mi-a fost deloc, doar poftă. Cerealele acelea sunt foarte hrănitoare, deși am mâncat cantități mici. Hrișca nu îmi place deloc. Nici meiul. Sper să nu se supere dacii pe mine! Nici basarabenii.
     A doua zi dimineață nu-mi era foame deloc, deși de felul meu mă cam trezesc cu foamea-n gât, vorba românului. Cafeaua nu e admisă în regim, și am avut grijă să nici nu am vreun strop în casă, ca să nu fiu ispitită, dar tânjeam să beau ceva cald așa că am băut o cană de apă caldă (chiar mai spunea cineva că a băut apă caldă de dorul ceaiului). Știu că sună cam aiuristic ca din prima zi să-ți fie greu fără mâncarea cu care ești obișnuit, și că poate ar părea mai logic ca aceste „doruri” să apară după câteva zile de mâncat doar cereale, dar e ceva ce nu se poate înțelege decât dacă încerci pe pielea ta.
În ziua aceea am avut de umblat pe la spital ca să-mi fac controlul necesar pentru preschimbarea permisului, iar spitalul cu pricina e la 20 km depărtare, pentru că la noi la spital, pe lângă multe altele, nu avem nici neurolog. Conștientă fiind că dacă mi se face foame n-o pot stâmpăra cu un covrig sau altceva, mi-am luat câteva turtițe de grâu cu mine și o sticlă cu apă. Toată treaba cu spitalul a durat muuuult mai mult decât mi-am imaginat. Plecată de la 7 dimineața de acasă, m-am întors doar pe la 3 după-masă. Am moflăit eu vreo două turtițe dar numai cu gândul la gustul lor îmi trecea foamea. M-a apucat o durere cruntă de cap, iar când am ajuns acasă m-am aruncat în pat și am adormit direct. În viața mea nu m-a durut capul ATÂT de tare. Seara mi-am făcut o supă super simpă de legume, gândindu-mă că o să mă scape de durerea de cap. Nici vorbă. Doar a doua zi dimineața am scăpat de ea. Capul m-a durut că am mâncat foarte târziu și insuficient. Dacă eram acasă, și mâncam o fiertură, cu siguranță n-avem nimic.
Așa s-a încheiat regimul meu!
     A fost ca o „trezire”. M-a făcut conștientă de multe lucruri pe care nu aș vrea să le uit. Îmi imaginez câte poți învăța despre tine dacă îl ții toate cele zece zile!  Mi-am dat seama, printre altele, cât de nerecunoscătoare sunt când mă plâng că... „aș mânca da' nu știu ce” sau când mă văicăresc că „m-am săturat! nu mai știu ce să fac de mâncare!”. Până acum n-am fost conștientă cu adevărat de mulțimea de arome și gusturi, de toate bunătățile cu care ne-a binecuvântat Dumnezeu. Acum privesc altfel mâncarea. După doar 2 zile.
     Poate cândva o să încerc să-l țin din nou, dar momentan, mi se face rău doar când deschid ușa dulăpiorului în care sunt depozitate pungile cu cerealele respective.
Ca să reușesc, cred că ar trebui să fiu foarte motivată, hotărâtă, și să stau foarte bine cu moralul. Acum, știind despre ce e vorba, poate mi-ar fi mai ușor, dar neapărat cu niște antrenament psihic înainte. 🙃 Pe de altă parte, avân deja un eșec la activ, s-ar putea să fie mai greu să încerc din nou. Cred că aș putea ține o dietă cu legume fierte. Există? Sau legume fierte și compot. 😂
Am citit relatarea cuiva care l-a ținut de 4 ori!!! Tot respectul! Altcineva l-a ținut 5 zile. Mai multe persoane au reușit zece zile. Deci, se poate. Beneficiile sunt multiple. Voință de fier să fie!


Saturday, 2 September 2017

Stropi de Toamnă

          Printre borcane de compot (de struguri, azi), borcane cu zarzavat pentru ciorbe și-alte de-astea -activitate pentru care am dezvoltat o reală pasiune, am strecurat și niște mărgele. Nu în borcane, pe lângă. 😜
Modelul și culorile pentru acest set mi-au venit în minte într-o seară, în timp ce citeam... coperta unei cărți. Așa zice fie-mea atunci când cad pe gânduri cu o carte în mână și uit complet să citesc. Ba mai rău, uneori adorm!

Dimineața următoare m-am și pus să-mi „desenez” modelul la care am visat cu o seară în urmă.
Mi-am comandat apoi mărgeluțele. Cele aurii și cele culoarea bronzului au fost mai scumpe si am comandat cantitati mai mici. Au fost ambalate în punguțe foarte mici, care au fost băgate împreună în altă punguță și, nu îmi explic cum, ambele punguțe au ajuns cu fundul spart iar mărgelele amestecate. Când am văzut... și știam ce mă așteaptă... Am căutat rapid aripa Reginei furnicilor, aia din Harap-Alb, ca să îi dau foc, dar n-am găsit-o. Oi fi rătăcit-o prin cutia cu scule așa că a trebuit să aleg mărgelele singură.
Apropo,mărgeluțele aurii se numesc ”starlight”. Fain, nu? Cred că ar fi un nume frumos pentru o fată. Sau o pisică. 🙈
Într-o zi, când am avut timp, m-am pus să înșir mărgelele. Eu le înșir toate odată, toate n-șpe mii și, culmea! nu mă încurc decât foarte, foarte rar. La setul ăsta n-am bucșit niciodată. Există modalități de a îndrepta bucșelile ca și cum nici nu s-ar fi întâmplat, dar e bătaie de cap, așa că mai bine nu.
Apoi a început distracția: croșetatul mărgelelor. M-am oprit după vreo 70 de rânduri pentru că a trebuit să fac colierele acelea din bumbac și niște cerceluși. Apoi au intervenit altele, și altele, și altele, și doar alaltăieri am reușit să termin de croșetat colierul și brățara. Apoi, ca de obicei, am amânat momentul montării căpăcelelor și a închizătorilor, pentru că aia nu e tocmai partea mea preferată. Nu mă întrebați ”Honey, but why?” că nu știu. :)
Acum sunt pregătită să vă arăt rezultatul final.
Mie îmi plac tare mult. Ca de fiecare dată, ultimele făcute sunt preferatele mele. Până la următoarele.

 

 

Mărgelele aurii nu sunt metalice, cum ar părea. Sunt tot toho, de sticlă.

 

 


 Vă plac? Văăă plac?? Iar o voce răspunde din depărtările Internetului: „There are noooo pending comments! ments! ments! meeents!”, cu ecou. :))
Mă-ntorc la ale mele deși, la ora asta, 6.31- sâmbătă seara, cine mai are chef de treabă? 

Vă pup cu drag!
Dacă vă place setul, contactați-mă!  

Pupicei,
ella





Sunday, 27 August 2017

Accesoriu la baza gâtului / Choker

Hello!
Am revenit! Destul de repede, nu?
M-am gândit să vă mai arăt niște accesorii pe care le-am lucrat săptămâna ce tocmai s-a încheiat.
Ce rău îmi pare că nu am un „model” pe care să le pozez! Dacă ar fi în timpul școlii, aș avea de unde alege, pentru că ale mele coleguțe sunt una mai frumoasă ca alta.
O să vă rog să vă folosiți imaginația! 😉


Acesta poate fi un set, dar nu e obligatoriu.
Cercelușii sunt din lemn.
Danteluța și floricica sunt din bumbac.






Data viitoare mă voi prezenta cu o mini-colecție de cerceluși sau poate cu rețeta de zarzavat pentru iarnă... 😂 Mai vedem.
Vă pup cu drag!
ell@











Saturday, 26 August 2017

Colier-Choker-Zgardă

Nici una din denumirile de mai sus nu mă mulțumește.
Colier e, și nu prea. „Chocker” sună a filmuleț de groază, iar „Zgardă”... râd cățeii de noi!
Ceva de pus la gât.
Eu i-aș spune: colier la baza gâtului din dantelă de bumbac, decorat cu un mac roșu, tricotat, o perluță și capete aurii. Șnurulețele roșii sunt din piele ecologică.
Vă place?


Am și niște cerceluși asortați.
Mărgeluța cerceilor e piatră naturală.

 

 

Cam asta am lucrat săptîmâna ce tocmai s-a terminat: chestii de pus la gât și cerceluși.
Dacă vă întrebați de-am rămas fără mărgele toho, răspunsul e „nu”. :))
Am în lucru și un colier foarte fain, cu mărgeluțe prețioase, dar l-am lăsat puțin deoparte.

Vă pup cu drag!
Fiți pe fază pentru și mai multe chestii de pus la gât și în urechi!



 

Thursday, 17 August 2017

Pe final de vară, un câmp plin cu flori.

     Deși sărim dintr-un cod de caniculă în altul: ba galben, ba portocaliu, ba chiar roșu, vara e pe sfârșite!
Înainte să ne dăm seama, o să trebuiască să cotrobăim după haine groase.
Așa că, am creat acest set cu flori ca să poată Cineva, Undeva, purta Vara la gât cât mai mult timp.
Dintre toate, acesta e preferatul meu. E colorat, așa cum îmi place mie. Sper să vă placă și vouă!

 


 

În seara asta, cu riscul de a fi halită de țânțari peste noapte, am deschis fereastra și am făcut poza asta pentru voi. Și pentru mine. :)

 

Fac, americanii cu românii noștri,  nu-știu-ce exerciții. Azi, de câteva ori, au trecut pe cerul ăsta frumos avioane din-alea urâte și foarte zgomotoase, de armată. MIG-uri, F nu-știu-care, habar n-am ce avioane sunt, dar ne-au terorizat cu zgomotul lor. Aici, în valea asta, între munți, ecoul e mult mai puternic și zgomotul făcut de avioane este mult amplificat. În plus, unele zboară destul de jos. Povestea cineva că sus la munte, un avion a trecut chiar pe deasupra cabanei. Mă întreb: exerciții, exerciții, dar chiar trebuie să ne sperie în felul ăsta? Mâine o să stau la pândă să filmez, ca să vedeți și voi. 
La voi e la fel? Zboară avioane?

La apus, cerul arăta așa cum îl vedeți în poză: splendid, măreț, netulburat, încercând parcă să ne amintească de natură, de origini, de Dumnezeu, de tot ce e bun și frumos, încercând parcă să ne spună „Nu vă temeți!”.

Vă pup cu drag! 
P.S. Dacă vă rătăciți pe Facebook și ajungeți pe pagina mea, Ella's Place, un share/distribuie la albumul meu cu coliere, sau la o poză cu un colier care vă place cel mai mult, ar ajuta muuuult. Mulțu!


Saturday, 12 August 2017

Set mărgelat, croșetat

Pe bune că nu mai știu ce nume să le pun! :))

Spumă de zmeură + Spumă de afine (există?!) + Pudră de... lavandă (🤔) presărate toate cu pulbere de stele 🌟. Croșetate pe fir de bumbac, bine-nțeles, și ambalate în săculeț de mătase realizat manual, la mașina de cusut 😀. Sper să vă placă!

 

Stați, să vă arăt și mai de aproape:

 
Se vede pulberea de stele, da?!
Și-n următoarea, săculețul lucrat manual, la mașina de cusut. 😉


 Iar acum „A sky full of stars”!
Cred că v-am mai arătat un colier cu același model, dar acesta e mai gros și formează un set, împreună cu o brățară și niște cercei.

 


Vreau să vă las o melodie faină, în încheiere. Sunt atât de multe frumoase încât cu greu m-am hotărât.
Asta e:



V-am pupat!
Ella

Friday, 11 August 2017

Iarba e prietena ta! Trifoiul e prietenul tău!

     Aseară, pe la 7 jumate, am mers în parcul din apropierea blocului cu hotărârea fermă de a mă răcori. Era aproape la fel de cald afară ca și în casă dar, totuși, puțin mai bine. M-am plantat pe o bancă și m-am pus în așteptarea răcorii. A venit cam la jumătate de oră după ce au venit țânțarii.
    Vezi multe când stai în parc, gură-cască, așa am văzut și faza care a inspirat titlul postării mele.
O fetiță a căzut pe iarbă și-acum plângea, ceea ce e perfect normal. Așa plâng copiii când cad și se lovesc. Ceea ce nu era chiar normal, dar complet hazliu, a fost comportamentul adulților din jurul fetiței, și-anume o pereche de bunici, mămica și, probabil, o vecină de pe scară. Erau așa de disperați să oprească copilul din plâns (și chiar plângea frumos și cuminte, mai degrabă plâns de oboseală, nicidecum plâns isteric) că înconjuraseră copilul, care ședea pe bancă, și se maimuțăreau care mai de care, mămica fiind cea mai tare (așa-s mămicile!): „Maaamiii, nu mai plânge... Iarba e prietena ta. Da, iarba e prietena ta! Și trifoiul. Nu-ți amintești cum ai cules trifoi? Trifoi, mami! Trifoiul e prietenul tău!”.
Vă spun foarte serios că de aseară doar „Iarba e prietena ta” și „trifoiul e prietenul tău” am în cap.
Sper din suflet că, atunci când va fi mare, iarba nu va fi prietena ei.

Pfff, dacă ați ști ce treburi triste venisem eu, de fapt, să vă povestesc! Dar m-am răzgândit. Pentru moment.
Nu uitați! Dacă cumva vă loviți sau sunteți loviți: iarba și trifoiul sunt prietenii voștri. :)
Vă pup!
ella


Tuesday, 8 August 2017

Noapte bună!

Era 23.30.
Dormeam un somn dulce, perna era moale, vise, dacă aveam, erau pașnice. Singura greșeală: am uitat telefonul la capu' patului. Telefonul zbârnăie și odată cu el patul și somnul meu. Mă trezesc puțin bulversată. Iau telefonul: SMS. Mama: „Noapte bună”. I-am răspuns: „Noapte bună!”, și m-am pus la loc, să dorm. Iată-mă, însă, două ore mai târziu, scriind postări. Somnul n-a mai venit! Între timp perna s-a făcut tare ca piatra, a-nceput să mă doară capul iar inima îmi bate, cum are mai nou obicei, în urechi.
Nu-s supărată pe mama. Nici vorbă! Știu, de fapt, ce-a făcut: m-a verificat. A verificat să vadă dacă-s bine, sau mai exact, dacă sunt. Dacă nu i-aș fi răspuns, probabil n-ar fi dormit toată noaptea, sau peste alte 30 de minute mi-ar fi trimis sms cu „somn ușor!”. :)) Iar dacă nu aș fi răspuns nici la ăla, m-ar fi sunat direct, pe la 2.
Știe că m-am simțit o lecuță rău azi (căldura asta mă doboară!) și cine știe ce gând panicos i-o fi venit ei în minte la 11 jumate, noaptea? Cine știe de scenariu o fi construit ea, cu mine în rolul principal?
Mai pățesc și eu așa, cu „a mea”. O știu singurică, departe de casă, o simt supărată, ea-mi zice că n-are nimic, iar eu găsesc tot felul de motive, mai mult sau mai puțin stupide, să o sun sau să îi trimit mesaje. Uneori se enervează pe mine, dar sunt sigură că în sinea ei știe că vreau doar să-i transmit că-s pe aproape și că-s disponibilă.
Deci, în concluzie, cine are încă o mamă, să o prețuiască șiiii... să își pună noaptea telefonul pe silențios! :))
Noapte bună, mama!

Saturday, 29 July 2017

Covrigel... croșetat, cu mărgele toho.

 

Am scris titlul și PAC! am dat un „enter” din greșeală, de s-a și publicat postarea, fără conținut. Scuze!

Deci, revenind la titlu: mai sus puteți vedea covrigelul meu croșetat, care de fapt e un colier.
E primul, lucrat de mine, care are ca baza non-culoarea „negru”. Sincer, nu mă așteptam să iasă atât de bine. Am ales negru pentru că persoana pentru care l-am făcut, o persoană dragă mie, dintr-un motiv trist, poartă mai mult negru. La-m presărat cu floricele luminoase ca niste steluțe, sclipiri de speranță.


În altă ordine de idei...
Săptămâna aceasta am aniversat nunta de Ag. Nici nu-mi vine să cred! Când au trecut atâția ani? O viață de om! 
Partea amuzantă e căăăăăăă... am sărbătorit cu mama! :)))
Da, e amuzant.
Speram, eu si jumătatea mea, să fim îmreună în ziua Z, dar știam și că existe șanse să nu fim. Și n-am fost.
Mama, draga de ea! Mi-a adus flori, mâncare bună „ca la mama acasă” și ne-am petrecut ziua împreună.
A fost o zi frumoasă. Dacă mi-o petreceam cu D. era prea banal, prea cum face toată lumea. Nu?! :)))
O să sărbătorim și cu D. când o să se întoarcă, și-o s-o facem lată. Lată în sensul că o să mergem într-un loc frumos și o să mâncăm ceva bun. Poate în Sibiu.

Vă pup cu drag!
Duminică frumoasă!

Monday, 24 July 2017

Colier croșetat cu mărgele, „Valurile mării”

Am început acest colier înainte de a pleca în vacanță. Deși îmi promisesem că plec fără croșetă, fără fire, mărgele și alte de-astea, am strecurat, totuși, pe furiș, si bucățica de colier. Ei bine, ca niciodată, cum l-am dus așa l-am adus. De data asta chiar n-am avut chef să lucrez pe plajă. Am lenevit ca un leneș autentic și mi-a plăcut! Daaar, pentru că nimic bun sau frumos nu ține mult, vacanța s-a terminat, așa că m-am întors și eu la ale mele. Acum n-ar fi rău dacă aș putea să mă întorc să-l pozez la malul mării pentru că, după părerea mea, chiar arată ca marea cu valurile ei înspumate, și așa cum o să puteți vedea, nu lipsesc nici algele - un pic de verde.


Mărgelele sunt toho, din sticlă. Așa cum am mai spus, dar nu strică să repet, culoarea este cuprinsă în masa sticlei, nu sunt vopsite doar la exterior, astfel, nu există riscul să se decojească. Nu se recomandă, totuși, aplicarea de parfum pe colier.


Căpăcelele sunt placate cu zirconiu iar închizătoarea este din argint tibetan.
Colierul conține peste 2400 de mărgeluțe, croșetate pe fir rezistent de bumbac. Necesită multe ore de muncă și multă atenție.
Are o lungime de cca 52 cm si un diametru de cca 1,4cm.



Era drăguț dacă îl pozam la malul mării.


Sau mai bine, în valurile acestea :))))


Cam asta ar fi...
Vă pup cu drag!
Ella


Wednesday, 5 July 2017

Colier si Bratara, "Cafea cu lapte" - croșetate cu mărgele,

Hello! Ce face tătă lumea? Bine, sper!
Înainte de concediu vreau să vă servesc cu o cafeluță. „Un cafei”, cum ar zice bunica mea. Un cafei cu lapte și cu un piculeț de miere.
Sper, sper, sper să vă placă. Sper!

 

 

 

Colierul are cca 48 cm lungime. Brățăruca are cam 20-21cm. Nu am măsurat-o înainte să unesc capetele, și acum mi-e cam greu să o măsor exact. Dar e o brățară pentru o mână  „normală”.
Mărgelele sunt Toho, ca și până acum, de cea mai bună calitate. 
Am acum în plan un colier în culori marine, dar cu siguranță nu îl voi termina înainte de vacanță, iar în vacanța asta, spre deosebire de celelalte, croșetatul e interzis, fie că e cu mărgele sau cu altceva. 
În vacanța asta ne odihnim și citim.

Vă pup cu drag!
Doamne ajută!


Saturday, 1 July 2017

Colier Crosetat cu margele, "Happy July"

...dacă tot e 1 Iulie.
Vă rog să observați cât de repede trece timpul și cum a trecut, deja, jumătate din an. Pe bune, dacă fuge tot așa repede, ca la raliu, înseamnă că poimâine e Crăciunul!
Lucrul la acest colier l-am început înainte de sesiune. Planul a fost acesta: seara, după ce termin de învățat, o să am ceva relaxant și plăcut de făcut, o să fac ceva ce-mi place, și-atunci sesiunea o să fie mai plăcută. Haaa! Haaa! HA! Ce naivă!
A fost așa în prima săptămână. Ba chiar eram atât de odihnită, încât seara mai aveam chef și de lectură „extrașcolară”. Energia mea n-a durat, însă, așa cum era de așteptat, toată sesiunea, iar pe ultima sută de metrii am mers pe roșu. :)))
Daaaar, totul e bine când se termină cu bine. Și-acum o să vă arăt cât de bine și de frumos s-a terminat. Așa vorbește lumea, nu eu!

 

Și mai am:



 
 Acum am în plan altul, cu mărgele în culori pe care până în momentul de față nu le-am mai folosit.
Sper să iasă frumos și acela, că la mine-n cap tare bine arată.
Pentru detalii suplimentare, contactați-mă! Pe Facebook mă găsiți aici. Adresa de e-mail o găsiți în pagina „Contact” :)

Vă pup cu drag!

Tuesday, 27 June 2017

Cum ne petrecem vara?

      Chiar așa, cum ne petrecem vara?
Sesiunea s-a sfârșit, în sfârșit! Ieri.
S-a sfârșit și primul an de facultate. Ce repede a trecut! Dacă știam că trece așa repede, o făceam mai demult. O, stai așa, n-am avut timp sau posibilități mai demult! :))
În ultima lună, în care n-am făcut altceva decât să învăț, am tânjit după niște timp liber pe care să-l pierd cum vreau eu, în care să fac ce vreau eu, iar acum că-l am, nu știu igzact ce să fac ori ce e mai bine să fac cu el. Sunt puțin pierdută. Poate încă nu realizez că-s liberă. Mi se mai întâmplă, uneori, să realizez niște chestii cu întârziere, uneori chiar cu ani-întârziere.
Oricum, dacă voi găsi ceva demn de făcut, ceva care să justifice faptul că fac umbră pământului, voi o să fiți primii care o să aflați. Clar!
Până una-alta am o veste bună. Pentru mine. Campanulla mea, pe care o credeam pe ducă, își revine! A ieșit din iarnă așa uscată și ciufulită, așa "îmbătrînită". I-am tot spus că o iubesc, i-am tot curățat frunzulițele uscate, am tot udat-o și-acum uite că-și revine!

 

N-are decât o floricică mică și niște bobocei rușinoși, dar a pornit pe drumul cel bun.

 

Firul acela lung ce se vede în prim-plan e usturoi. Mama mi-a zis că le ajută dacă bagi câte un cățel de usturoi în ghivece, și chiar cred că ajută.

Bufnița aia am cumpărat-o într-o zi tristă.


Deci, cam asta ar fi.
Acum că am timp mai mult, sper să trec mai des pe aici. Asta dacă nu se întâmplă ceva minunat, ceva grozav și neașteptat, care să mă duc hăăăăăt-departe, în altă țară sau poate chiar pe alt continent (eu sunt deschisă) să văd lucruri, să fac chestii, să fie frumos. Cine știe?
Vă pup!




Thursday, 1 June 2017

Poveste pentru copii mari

Un fragment dintr-o carte care cred că e mai mult pentru copii mari decât pentru copii mici: 

"Dar după un răstimp de gândire, (Micul Prinț) adăugă:
- Ce înseamnă „a îmblânzi”?

- Nu eşti de prin partea locului, zise vulpea, ce cauţi pe-aici?

- Caut oamenii, zise micul prinţ. Ce înseamnă „a îmblânzi”?

- Oamenii, zise vulpea, au puşti şi vânează. E foarte neplăcut! Mai cresc şi găini. E singurul folos de pe urma lor. Cauţi găini?

- Nu, zise micul prinţ. Caut prieteni. Ce înseamnă „a îmblânzi”?

-   E   un   lucru de   mult   dat   uitării,   zise   vulpea. Înseamnă „a-ţi crea legături”...

- A-ţi crea legături?

- Desigur, zise vulpea. Tu nu eşti deocamdată pentru mine decât un băieţaş, aidoma cu o sută de mii de alţi băieţaşi. Iar eu nu am nevoie de tine. Şi nici tu n-ai nevoie de mine. Eu nu sunt pentru tine decât o vulpe, aidoma cu o sută de mii de alte vulpi. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, vom avea nevoie unul de altul. Tu vei fi, pentru mine, fără seamăn în lume. Eu voi fi, pentru tine, fără seamăn în lume...

- Încep să înţeleg, zise micul prinţ. E undeva o floare... mi se pare că m-a îmblânzit...

- Se prea poate, zise vulpea. Pe Pământ întâlneşti tot soiul de lucruri...

- O! Dar nu e pe Pământ, zise micul prinţ.

Vulpea se arătă foarte nedumerită:

- Pe altă planetă?

- Da.

- Pe planeta aceea sunt vânători?

- Nu.

- Interesant. Dar găini?

- Nici.

- Nimic nu e desăvârşit, suspină vulpea.

Vulpea însă se întoarse la gândurile ei:

- Viaţa mea e veşnic aceeaşi. Eu vânez găinile, pe mine mă vânează oamenii. Toate găinile se aseamănă între ele, şi toţi oamenii se aseamană între ei. Aşa că mă cam plictisesc. Dar dacă tu mă îmblânzeşti, viaţa mi se va însenina. Voi cunoaşte sunetul unor paşi deosebiţi de-ai tuturora. Paşii altora mă fac să intru sub pământ. Ai tăi mă vor chema din vizuină, ca o melodie.Şi-apoi,  priveşte! Vezi tu, colo, lanurile acelea de grâu? Eu nu mănânc pâine.Mie grâul nu mi-e de folos.  Lanurile de grâu  mie nu-mi trezesc  nici o amintire. Şi asta-i trist! Tu însă ai părul de culoarea

 aurului. Va fi, de aceea, minunat când mă vei fi îmblânzit! Grâul, auriu şi el, îmi va aminti de tine. Şi-mi va fi nespus de dragă murmurarea vântului prin grâu...

Vulpea tăcu şi se uită la micul prinţ.

- Te rog... îmblânzeşte-mă, zise apoi."
(Micul Prinț, Antoine de Saint-Exupery)


Cred că, undeva, în adâncul sufletului, asta ne dorim toți: să fim îmblânziți, să tresărim la auzul unor pași deosebiți. Să fim, pentru cineva, fără seamăn în lume.
Mulțumesc, Ale, pentru carte! Love u! 💕
 

Cartea, în format pdf am găsit-o aici.

Saturday, 20 May 2017

Concurs! Help needed! :)

Participez la un concurs! Ceea ce de regulă nu fac, conviinsă fiind că nu o să câștig. :))
Dar acum dacă tot m-am hotărât, vă rog, dacă vă face plăcere și dacă aveți cint de Facebook, să-mi dați și mie un like la 💜această postare💜.
Clik pe link si apoi like.
Cam așa arată postarea mea, ca să mă recunoașteți. :))


Premiul este publicarea Lucrărilor în revista „Furca de aur”.
Mulțumesc mult de tot, de tot!
Vă pup! Muuuuaaaahhh!!!
ella